vineri, 20 decembrie 2013

The good ol' days

   Hello, old friends! 

   E fix un an de când n-am mai scris nimic pe acest blog. Țin minte că atunci când l-am făcut, mă întrebam dacă chiar voi scrie des pe el... ca să ajung în câteva luni să mă întreb dacă mă voi opri vreodată. Chiar nu îmi putea imagina un motiv destul de întemeiat încât să mă opresc din scris. Și nu am găsit unul nici acum, că m-am lăsat. Adică, m-am lăsat pur și simplu fără motiv. Am ajuns la concluzia că sentimentele și gândurile mele ar trebui să fie private, nu scrise într-un locșor pe internet și m-am gândit și la faptul că dacă cineva mi-ar citi blogul, i-aș părea o fetiță penibilă care se plânge de viață/se amuză de lucruri de-a dreptul stupide (pentru că și eu îmi formez idei, probabil false, cand citesc diverse bloguri)... și chiar nu pot trăi cu gândul că cineva ar avea această părere despre mine.

   Și-acum să vă spun ce am mai făcut...
   Păi, să încep cu începutul. Atunci când m-am lăsat de scris eram cam depresivă și asta datorită multor factori: un tip nu-mi acorda atenție așa cum aș fi meritat, BAC-ul se apropia, nu mă apucasem să învăț nimic, nu aveam idee ce vreau să fac în viață, etc. 
   Pe la începutul lui 2013, starea depresiva m-a lăsat în pace... sau poate pur și simplu am reușit eu să trec peste ea concentrându-mă pe școală, Am avut o perioadă în care eram cu adevărat fericită fără a avea nimic. Pur și simplu eram recunoscătoare pentru ceea ce aveam și nu plângeam dupa ce nu am. Și a ținut destul de mult. 
   A venit și BAC-ul... A trecut BAC-ul... L-am lat cu 9,41 și am făcut mate-info! (Yup, I have to brag about that) A urmat admiterea la facultate. Majoritatea colegilor mei au mers la Politehnică (Computers&stuff) așa că, având în vedere că nu aveam nici o idee despre ce îmi doresc, am dar și eu tot acolo. Bineînțeles că eu am fost mai cu moț și a trebuit să mă înscriu la secția cu predare în limba engleză. Am luat și examenul de admitere cu 80 și ceva de puncte... sau 70 și ceva... pe acolo, oricum. Am intrat la facultate fără nici o grija, iar apoi mi-am petrecut ce mi-a mai rămas din vară alături de foștii colegi sau lucrând. 
   La sfârșitul lui septembrie a început și facultatea. Deci, e fain la facultate, dar e al naibii de greu și de mult! M-am gândit serios de cel puțin două ori să mă las de facultate... și eu am note de trecere. Nu știu cum supraviețuiesc unii din colegii mei, care par că își vor pica toate examenele... Am dat totuși și de oameni minunați... unii m-au fascinat din prima, dar n-am legat relatii foarte, foarte stranse. 
   Și... încă ceva. Dacă anul trecut TOATE păreau sa-mi fie împotrivă, anul ăsta TOATE mi-au mers bine. La facultatea respectiva, am dat de multi din colegii mai mari de liceu... și conjunctura a făcut ca unul din ei să îmi fie iubit. Nu voi vorbi foarte mult despre asta, dar vă voi spune ca EL e minunat și nu am crezut ca aș găsi vreodata pe cineva așa... Știu ca poate sunt fete ce și-au pierdut speranța și citesc chestia asta și știu ca nu veți crede în ce spun, însă să știți că surpriza vine de unde nici nu te aștepți. Nu când nu te aștepți, ci de la cine nu te aștepți. Și încă un lucru - oricine merită o șansă. Eu inițial am vrut să îl refuz pe tipul respetiv. Și acum mă bucur enorm că nu am făcut asta.
   Un singur lucru mă sâcâie - sănătatea. Dar sunt convinsă că e doar felul Universului de a-mi da de înțeles că nu le poți avea niciodată pe toate. Și mă încăpățânez să îi arăt contrariul. La urma urmei, sunt minore problemele mele.

   Cam asta e tot ce am avut să vă povestesc. Nu știu daca voi mai scrie vreodată aici sau nu... Pur și simplu am vrut să vă spun ce mai fac și să vă dau de știre că trăiesc și că SUNT BINE! <3

   xoxo

joi, 20 decembrie 2012

Visul unei nopţi de iarnă

   Era dimineaţa devreme, iar soarele începea să pătrundă timid prin fereastră, luminând camera. El era treaz şi o privea cum doarme liniştită cu capul pe pieptul său. Părea mulţumită, împăcată, fericită. Fusese prima noapte pe care o petreceau împreună. Pentru ea fusese prima dată când făcuse dragoste. Iar el... el era un porc.
   Stătea treaz privindu-i chipul inocent. Ea zâmbea în somn. Se gândi că tocmai făcuse o mare, mare prostie. Ei doi nu erau un cuplu, nu erau împreună, iar el profitase de cât de mult îi păsa ei de el şi, deşi ştia că era virgină, se întâmplase. Şi el o plăcea. Mult. Se simţea foarte atras de ea, dar... el nu era genul pentru o relaţie stabilă. Iar ea... ea era un copil. Un copil care îi sucise minţile totuşi.
   Fata asta nu merita ce-i făcuse el. Ce-i făcea el. Ea merita mai mult. Merita tot. El însă, deşi ar fi vrut să-i ofere ceea ce merita, nu se credea în stare. Îi era frică să n-o dea în bară. Oricum o dăduse deja. Nu trebuia să fi permis să se ajungă atât de departe. Dar nu se putuse abţine, iar acum era prea târziu. Lucrurile nu mai puteau fi schimbate. Şi ce era de făcut acum?
   Chiar atunci ea se mişcă, lipindu-se mai tare de el şi strângându-l în braţe. O strânse şi el mai tare. Oare ar fi în stare să se schimba? Pentru ea?



joi, 13 decembrie 2012

Warm souls

   Era o seară rece de decembrie. Iarna abia începuse, iar afară totul era deja alb, acoperit de o pătruă destul de groasă de zăpadă. 
   O oarecare ea, o fată simplă, cuminte şi retrasă, o fată la locul ei care nu suporta frigul şi zăpada fiindcă în lumea ei era oricum rece, se plimba singură prin frig, printre fulgii albii care valsau încet spre pământ. Nu obişnuia să facă asta, mai ales când duşmanul ei cel mai mare - zăpada, acoperea totul, însă în ultima vreme simţea nevoia să evadeze cumva. În casă se simţea presată de emoţii şi gânduri negative. Afară se simţea parcă mai eliberată de toate astea şi reuşea oarecum să îşi pună o oarecare ordine în gânduri.
   Pe el nu-l mai văzuse de o lună. O lună grea şi tristă. Deşi el nu făcuse nimic să o rănească, tot felul de gânduri negre o asaltau - poate că l-a plictisit, poate că o vede ca pe un copil, poate că...
   Susţinuse sus şi tare că nu are nici o treabă cu el, că nu ar fi niciodată cu cineva ca el din diferite motive, însă de când îi scăpase printre degete simţea că viaţa ei nu mai are nici un rost şi că încet-încet lumea i se destramă. Şi era ciudat, fiindcă nu se mai simţise atât de afectată de ceva atât de minor până acum. Încă îşi repeta că nu s-a îndrăgostit, însă nu se putea abţine să nu se gândească la tot ce îi spusese el... la cum zicea că nu l-ar deranja să se plimbe prin zăpadă (pe care nici el nu os uporta) dacă ar avea lângă el un suflet cald ca ea... O lacrimă îi apăru în colţul ochiului gândindu-se că niciunul din acele lucruri nu se vor întâmpla, însă o şterse repede. N-avea rost să plângă pentru sau după el. Şi, în plus, ştiuse de la început în ce se băga.
   Plimbându-se în continuare, a ajuns într-o parte a oraşului pe care nu o ştia prea bine, însă ştia cum să se întoarcă acasă de acolo. A ales însă să meargă mai departe. Pe străzile luminate de decoraţiunile de Crăciun erau din ce în ce mai puţini oameni. Numai pe alocuri grupuri de copii, care păreau să nu obosească niciodată, duceau adevărate bătălii cu zăpadă. Uitându-se la ei îşi aminti cât iubea zăpada şi apropierea sărbătorilor de iarnă când era de vârsta lor. Privindu-i absorbită ce amintiri, nu văzu că la doi paşi în faţa ei cineva se chinuia să îşi curăţe maşina de zăpadă şi se ciocni de el.
   -   Hopa, scu...
   Serios?! Cum era posibil aşa ceva? Cum să dea tocmai de el? Tocmai acum?
   - Hei, îi spuse el zâmbind vizibil surprins. Ce... faci?
   - Umm... mă plimb.
   - Singură?
   - Da. Ajută.
   - Stai două minute să termin, să adun tot de pe aici şi vin cu tine. Dacă vrei. Nu te-am văzut de ceva timp...
   „Mda, de parcă asta ar fi vina mea” gândi ea.
   -Ok, îi răspunse.
   Termină în grabă şi îşi strânse toate uneltele, iar apoi plecară să se plimbe. Mergeau unul lângă altul, însă nu se priveau, nu se atingeau. Vorbeau despre nimicuri... şcoală, lucru, prieteni...
   La o cotitură el o prinse de braţ şi o întoarse cu faţa sper el. Strada era aproape pustie, iar zăpada continua să cadă în jur. Se priviră în ochi, iar el îi zâmbi. Zâmbi şi ea.
   - Sărută-mă, spuse el.
   - De ce? Ţi se pare că meriţi?
   - Hai, taci şi pupă-mă!
   Şi s-au sărutat. Un sărut din care el nu mai voia să se desprindă, iar ea... ea simţea că fluturaşii nu-i mai încap în stomac şi că inima îi va ieşi din piept în orice clipă. Şi totul era perfect, până când...
   Continuând să o ţină în braţe, el se aruncă pur şi simplu în zâpadă. Un mic ţipăt îi scăpă printre buze ei, după care râse. Râse şi el.
   Voribiră despre multe în seara aia şi ea realiză cât de stupidă fusese. Realiză că toată disperarea ei fusese cauzată doar de faptul că fusese paranoică. De faptul că îşi interzicea să continue să sepre, fapt care o sfâşia în interior mai mult decât orice altceva. El nu făcuse nimic să o rănească, nu-i spusese că nu o vrea sau că îl plictiseşte şi-l cunoştea îndeajuns de bine încât să ştie că i-ar fi spus lucrurile alea dacă era cazul. Era direct, era mereu direct. Şi nu îi făcuse nimic, pur şi simplu avusese alte probleme pe cap. Cum de altfel şi ea fusese ocupată.
   Şi în momentul ăla, privindu-l în ochi, simţindu-l lângă ea, îl credea. Îi era clar că fusese sincer în tot ce îi spusese. Atâta tot că el era destul de nehotărât de fel. Şi vedea că chiar nu vrea să o rănească. Multe lucruri deveniră clare şi deşi îşi dădea seama că dacă ar fi din nou paranoică ar putea să strice totul, era fericită! Se bucura că cineva o apreciază pentru ceea ce e... Era plăcut să ştie că el e conştient că ea înseamnă mai mult decât restul. Era de nepreţuit.
   Şi atunci a decis să creadă. Să creadă în el. 


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Cold.

   Sunt bine... teoretic. Nu ştiu, eşti bine atunci când eviţi în mod intenţionat sa te simţi rău?
   Afara ninge de azi dimineaţă. Am auzit c-ar avea vreo 20 de cm zăpada. Acuşi trebuie să ies din casă să mă întâlnesc cu două prietene... fir-ar, n-aş vrea să ies. Îmi e dor de când îmi plăcea zăpada... şi Crăciunul... Vreau să-mi placă şi acum, dar nu-mi plac. Nu ştiu de ce... Ştiu doar că mi-ar plăcea ambele dacă aş avea un el cu care să mă plimb ţinându-ne de mână printre fulgii de zăpadă. Un el care să mă încălzească în gerul de afară. Un el cu care să împodobesc un brad. Un el care să-mi aprecieze prăjiturile. Un el...
   Şi-am fost aproape de a-l avea, cred. Foarte aproape. Însă nu ştiu ce s-a întâmplat... Iar acum mă gândesc câte s-au întâmplat în două luni. Aşa puţine şi totuşi aşa multe. Lucruri neînsemnate, lucruri de care nu mi-a păsat. Acum însă aş da timpul înapoi să le mai trăiesc o dată. Am fost speriată, acum sunt disperată. Mă minţi sau nu, n-am de unde să ştiu. Mi-aş dori să n-o faci şi să te cred, dar nu am răbdare să îţi dovedeşti spusele. Mă aşteptam să... spui ceva... azi. Deşi am adorat să te cred şi să visez la tine, cred că trebuie să încep să te urăsc. E singura cale să mă departez de tine. Dar nu vreau să mă depărtez de tine... doar tu vrei să te depărtezi de mine. Ce-i, te-am speriat? Cu ce? De ce? Am visat multe lucruri întâmplându-se cam pe vremea asta şi uite-le cum nu se mai întâmplă. Mi-ai zis că, deşi nici ţie nu îţi place zăpada, ţi-ar plăcea să te plimbi prin ea cu „un suflet cald”. Mi-ai spus de multe ori suflet cald... dar nu sunt. Sunt rece. Sun încheţată. Sunt de piatră. Nu pot simţi nimic frumos şi pozitiv. Tot ce simt e trist. Îmi pare rău... Îmi pare rău că nu te-ai gândit că sunt doar un copil înainte de... toate astea, atunci când mie nu-mi păsa. Ştiu că n-ai vrut să te joci, dar uite c-ai făcut-o. Ştiu că tu crezi că mi-e bine aşa, dar tu nu mă ştii. Tu nu ştii că vreau să mă schimb şi că tu m-ai fi ajutat. Tu nu ştii ce-mi doresc, iar eu aş fi fost oricum prea timidă să-ţi spun tot ce-mi trece prin cap. Îmi doresc doar ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat... Şi nu înţeleg de ce pe moment nu simţeam nimic şi acum le vreau înapoi. Nu am răbdare... Nu te iubesc, dar te vreau. Aş vrea să cred că şi tu vrei, că mă vrei, însă îmi vine greu să-ţi cred cuvintele atunci când faptele dovedesc fix contrariul... Ce mă fac eu cu tine?! 


I miss your tan skin, your sweet smile
So good to me, so right
And how you held me in your arms that September night
The first time you ever saw me cry
Maybe this is wishful thinking,
Probably mindless dreaming
But if we loved again, I swear I'd love you right!
I'd go back in time and change it, but I can't...

duminică, 2 decembrie 2012

On the edge...

   Starea mea de acum e... relativ bună. Nu e perfecta, dar sunt ok. Nu ştiu cum voi fi însă după ce termin de scris tot ce am pe suflet. Simt c-am mai făcut asta cândva, dar nu ştiu când... am o senzaţie de deja-vu. Ok, here it goes...
   Sunt foarte instabilă. Mi-am pus în minte de zeci de ori să scriu despre ce simt, deşi nu ştiu cu exactitate ce simt, însă când mă vedeam în faţa ecranului nimic nu ieşea din mine. Nu am chef de nimic şi ma simt cumva fără rost. Nu mai mănânc cât ar trebui, nu mai dorm cum ar trebui. Ştiu că-mi fac rău, dar, până la urmă, corpul meu îşi face singur asta. 
   Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la lucruri ce s-au întâmplat sau ce ar fi trebuit să se întâmple. E ciudat că ştiam că ceea ce vreau nu are viitor, iar acum că mi s-a confirmat treaba asta tot „rănită” sunt. Nu-mi ies din minte anumite momente, gesturi sau cuvinte... Nu mă pot opri din a mă gândi la „altădată”, „data viitoare” şi tot restul... Toata lumea îşi face griji în privinţa mea şi nici măcar eu nu ştiu de ce reacţionez aşa. Nu e ca şi cum aş trăi o ditamai drama... 
   M-am săturat să nu am nimic din ceea ce vreau. M-am săturat să plâng fără sens, iar faptul că scriu asta mă face din nou să plâng. Nici măcar nu ştiu de ce. Poate pentru că l-am crezut atunci când mi-a spus că nu se va termina fix aşa cum s-a dovedit că se termină. E o prostie. 
   Mi-e frică. Mi-e frig şi frică. E decembrie şi vine Crăciubil. Vine vacanţa, pe care o aştept, dar mă întreb - cum îmi vor fi zilele? Mi le voi petrece plângând ca proasta?
   Doamne, ce-i cu mine?! De ce naiba reacţionez aşa? Futui!
   Simt că, deşi tot n-am scris ce simt, nu mai pot scrie nici un cuvând în plus. Vreau să mă calmez şi să am răbdare şi... să treacă. Să treacă tot. Oh, pe cine mint? Eu nu vreau să treacă. Eu vreau să se întoarcă...
   Nu înţeleg exact de ce ai reacţionat aşa... Nu e ca şi cum ţi-aş fi cerut vreodată ceva. Nu-mi trebuia sa te vad zilnic, nu-mi trebuia să ştiu tot ce faci, eram ok cu oricât de puţin ai fi vrut să dai. Nu ţi-am dat nici un semn că aş fi disperată. Mi-ai spus că nu te-am plictisit şi că trebuie doar sa prind puţin curaj. Şi când l-am prins nu mai vrei să mă vezi?! Mă rog, n-ai spus tu asta, dar n-ai spus nici opusul... Nu mai suport. Vreau şi nu mai vreau. Sunt conştientă că te gândeşti că mi-e cu mult mai bine dacă mă laşi în pace şi aşa şi e, într-un fel. Îmi era bine daca mă lăsai în pace de la început... poate. De ce eşti tu aşa de indecis? Şi eu aşa de nerăbdătoare?
   Mă uit la TV şi o văd pe o tipă... aş vrea să fiu ca ea. Ţi-ar plăcea asta. Mi-ai zis că sunt pupabilă, dar pun pariu că ea e mai pupabilă decât mine... Dar nu sunt şi n-o să fiu vreodată ca ea. Of, vreau să pleci! Dar ia-mă, te rog, cu tine...


marți, 20 noiembrie 2012

Ea

Buzele îi schiţau un zâmbet mare pe chip, însă ochii-i negri se scăldau în lacrimi pe care nu le însă să curgă. Dacă plecau şi ele, atunci ar fi fost complet goală. 
Se simţea ca o carapace, ca o formă fără conţinut care există fără să ştie de ce. 
Simţea că ceva înăuntrul ei, în mijlocul pieptului, ameninţa să explodeze, însă când privea, vedea că nu e nimic acolo. 
Dorinţele şi visele i-au fost furate demult de valurile mării şi duse departe, acolo de unde nu le mai putea aduce înapoi. Se chinuia în fiecare zi să-şi clădească altele, să descopere ce vrea să facă, cine vrea să fie, dar toate asta nu aveau decât rezultate de scurtă durată. 
Când părea că-i merge bine ceva, la scurt timp totul o lua razna şi destinul îi dădea încă o palmă ce o arunca pe jos, pe pământul rece, în genunchi, ca mai apoi să se chinuie să lipească la loc toate bucăţelele ce se destrămau odată cu căderea. 
De un an însă umbla prin lume ca o carapace goală, fără nimic în interior. Probabil pe undeva, într-o căzătură, a uitat să ia cu ea bucăţica ce-i dădea viaţă. 
Ar fi dat orice să fie din nou copil, însă nu înţelegea că ea era încă un copil. Un copil inocent, binevoitor şi uşor de înşelat. Şi de-asta destinul continua să o lovească neîncetat. 

Lovituri peste lovituri şi iluzii deşarte ce se destramă într-o clipită... asta-i e viaţa de când se ştie. 



luni, 19 noiembrie 2012

   „- [...] sunt cu şapte ani mai în vârstă ca tine. Peste zece ani, asta n-o să conteze prea mult, dar pentru moment e o diferenţă uriaşă. Sunt adult. Tu eşti un copil.
   Ah. Am tresărit. Ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi pocnit.
   - Nu păreai să crezi că eram un copil când erai plin de afecţiune pentru mine.
   Acum el tresări.
   - Doar pentru că trupul tău... ei bine, asta nu te face un adult. Avem două situaţii diferite. Eu am fost în lume. Am fost pe cont propriu. [...] Iar tu... tu eşti abia la început. Viaţa ta înseamnă teme şi haine şi petreceri.
   - Crezi că doar asta mă interesează?
   - Nu, bineînţeles că nu. Nu întru totul. Dar toate fac parte din lumea ta. Încă te maturizezi şi înţelegi cine eşti şi ce e important. Trebuie să faci asta în continuare. Trebuie să fii cu băieţi de vârsta ta.
   Nu voiam băieţi de vârsta mea. Dar nu am spus asta. N-am spus nimic.”

(Richelle Mead, Academia Vampirilor)

vineri, 16 noiembrie 2012

Movie no.1

   Era o seară rece, rece, fiind aproape iarnă, iar eu şi prietena mea mergeam la film. Am fost să ne ridicăm biletele cu 2 ore înainte, după care am mers la cafeneaua de lângă cinema să ne încălzim cu o ciocolată caldă până la începerea filmului. În localul respectiv lucra o fostă colegă de-a mea şi, întâmplător, şi tipul cu care mă vedeam în prezent. Nu eram împreună sau ceva, dar ieşiserăm de câteva ori în oraş şi părea că îi plac. Din păcate el nu era la lucru în ziua respectivă. 
   Timpul zbură imediat şi filmul trebuia să înceapă. Având o fostă colegă atât de drăguţă, ne-am permis să ne lăsăm hainele la ea ca să fim cât mai lejere în timpul filmului şi să nu ne topim de cald. După cumpăratul pop-cornului şi toate cele, ne-am aşezat pe locurile noastre şi ne-am uitat la film... Sincer, fiind ecranizarea unei cărţi pe care o citisem, m-a dezamăgit. Au schimbat nişte lucruri esenţiale şi dintr-un final slăbuţ l-au transformat într-unul teribil. În fine, dacă ei zic că aşa se fac banii, cine sunt eu să mă împotrivesc?!
   Când se încheie filmul, eu şi prietena mea, care era super-încântată de ceea ce văzuse, am mers să ne recuperăm hainele. După asta ne-am despărţit, ea luând un taxi, iar eu ducându-mă în staţia de autobuz. Se făcuse destul de târziu deja. M-am uitat la ce ora urma să vină autobuzul şi am văzut că trebuia să aştept o jumătate de oră. Mi-am băgat mâinile în buzunare resemntată şi atunci s-a întâmplat.
   Am simţit că buzunarul drept nu mai era gol, aşa cum îl lăsasem. Am simţit o hârtiuţă în el. Ciudat, de obicei lucrurile dispar din buzunare, nu apar. Am scos-o cu intenţia clară să o arunc, însă văzând că era scris ceva de mână pe ea am decis să o citesc.

„Need a ride home?
Te pup dulce, dulce, dulce,
V.”

   L-am sunat instant. Mi-a zis să merg la cafenea şi ne vedem acolo. Mi-a spus că trecuse pe acolo să îşi ia salariul şi fosta mea colegă i-a povestit că mi-am lăsat haina. Era ascuns în spate când am fost să o recuperez. Mi se părea aşa de drăguţ!
   M-a dus acasă, dragul de el. Şi m-a sărutat de noapte bună. Şi nu mi-am mai dorit nimic altceva în acea seară.



joi, 15 noiembrie 2012

   „Probabil că nu eram în toate minţile. Era cu şapte ani mai mare ca mine. Suficient de bătrân să-mi fie... ei bine, nimic. Dar tot mai învârstă ca mine. Şapte ani era mult. Începuse să scrie când m-am născut eu. Când eu învăţam să scriu şi să arunc cu cărţi în profesorii mei, probabil că el săruta fete. Probabil că multe fete, ţinând seama de cum arăta. Chiar nu aveam nevoie de această complicaţie în viaţa mea acum.” 


(Richelle Mead - Academia Vampirilor)

vineri, 9 noiembrie 2012

Reckless

   E greşit. E nebunesc. Fie care celulă a fiinţei mele ştie că nu e nimic bun în asta. Şi aleg să merg tot înainte, tot mai departe. Precum în nisipurile mişcătoare, mă voi scufunda atât de mult încât în mod sigur n-o să mai pot ieşi. Şi e al naibii de greşit, pentru că am multe altele pe cap, cum ar fi să termin liceul. Sau să iau BAC-ul... cu nota mare. Şi ştiu că asta îmi poate sta cumva în cale. E derutant şi e greşit. N-are sens. Şi uite-mă cum nu-mi pasă.
   E rău şi e al naibii de bine. (Sau invers?!) De câte ori nu i-am criticat pe alţii şi uite acum ce fac. Şi ce-i mai rău? Mint mult pentru asta. Dar... nu e vina mea că lumea ştie doar să critice şi foarte rar ştie să înţeleagă. Într-o lume căreia nu-i pasă de tine, nici ţie n-ar trebui să-ţi mai pese de ea. 
   Nu cred că vreau să fiu „copil(ă)”. Vreau să fiu ea. Nu acea ea, dar ea. Nu are nici un sens ce vă spun aici, nu înţelegeţi nimic... Şi totuşi, de ce şi-ar complica cineva existenţa cu mine dacă nu însemn nimic, nimic, nimic? Şi de ce acel „mmm”? Nu. E de rău dacă deja mă apucă paranoia. Nu că n-aş fi fost paranoică de la început. Ştiu foarte clar în ce mă bag, spre deosebire de... altele... Altele, ca prietena mea, O. . Care mai nou crede că ştie tot ce simt. Şi tot ce o să simt. Şi tot ce o să se întâmple. Şi uită că eu nu sunt aşa de proastă ca ea. Ea, care crede că după două săptămâni după ce a cunoscut pe cineva îl iubeşte, îmi spune mie cum că m-am îndrăgostit. E absurd. Ea habar nu are ce e aia dragoste. Ea ştie doar ce e aia obsesie. Pentru că să continui să crezi orbeşte că un bărbat care e pe cale să se însoare (cu alta, bineînţeles) încă te iubeşte şi e cu cealaltă pentru că ea îl ameninţă că se sinucide fără el şi pentru că l-a minţit că e însărcinată... e absurd. E o mare, mare prostie, pe care însă ea nu vrea în ruptul capului să o vadă. Şi eu m-am săturat să-i tot spun să o lase baltă că e proastă. 
   Iar eu? Da, să revenim la mine. Eu ştiu ce vreau, dar nu ştiu de ce vreau. Şi el? Nu ştiu ce vrea el, dar intuiesc. Şi mi-ar plăcea să nu fie aşa, dar să fim serioşi, eu nu am filtru roz în faţa ochilor, eu văd lumea în toate culorile-i componente. Sau aproape toate. Contrar a ceea ce ar crede unii...
   Da, sunt mică şi da, sunt prostuţă când vine vorba de dragoste sau orice ţine de ea. Dar sper din suflet că nu vrei doar să sufăr. Ştii, ţi-a povestit cât de greu mi-a fost. Şi ai fost de acord. Te rog nu fi încă unul pe care îl adaug pe lista de amintiri urâte. Sunt conştientă că nu e timp şi nu sunt cine trebuie şi nu eşti cine trebuie... dar cele mai interesante lucruri se întâmplă când nu te aştepţi, nu? Sper să te pot trece pe o listă cu amintiri scurte, spontane şi frumoase.

 

„And I'll do anything you say
If you say it with your hands.
And I'd be smart to walk away
But you're quicksand...”