vineri, 24 iunie 2011

La graniţă

   Nu stiu dacă a fost cineva curios să-mi citească blogul de vara - mai bine zis toamna - trecută până în prezent (exceptând prietenii, pe care îi oblig uneori), dar ţin minte că mă tot plângeam pe aici că de ce se gată vacanţa şi spuneam că abia o aştept pe următoarea. Blah, blah. Cred că am zis, cel puţin o dată, că ştiu că, citez: „vara urmatoare nu va mai fi la fel”. Nu ştiu cum sau de ce, dar simţeam asta. Şi chiar aşa e. Totul e schimbat. Încă încerc să-mi dau seama dacă în bine sau în rău...
   Mare parte dintre lucruri sunt bune: lucrez, gândesc mai matur (părerea mea) şi altele. Sper ca totul să fie ok. 
   Lucrurile vechi nu mi-au ieşit definitiv din viaţă. Mă simt ca şi cum aş fi lângă o graniţă/limită şi nu ştiu daca să o trec sau nu. Mi-e frică să o trec de tot. Poate e limita dintre copil şi matur, nu ştiu. Ideea e că mă simt bine aici, la graniţă. Ciudat, dar bine.
   Have a nice summer, guys! Ne auzim când îmi revine imaginaţa din concediu (destul de curând cred).
   XOXO :*

marți, 21 iunie 2011

Leapşa

   1. Pune link-ul persoanelor de la care ai primit-o:

    2. Scrie 7 lucruri random despre tine:
- Mai bine merg pe sfoara decat sa fac o oră de sport.
- Sunt leneşă şi din cauza asta uit şi să fac lucruri.
- Înca visez la o poveste de dragoste prea frumoasă să fie adevărată.
- Cred în multe lucruri. Poate prea multe.
- În momentul de faţă aş face cam orice pentru nişte zmeură sau ceva dulce.
- Iubesc să citesc şi până ieri nu credeam că pot termina o carte în 3 zile.
- Îmi place să cred că într-o zi chiar o să fac lucrurile la care visez.

   3.Premiază 15 bloguri:
Şi atăt. :)

   4.Anunță-i de premiul primit cât mai repede posibil!

joi, 9 iunie 2011

Început

(Continuarea postării anterioare)
   Îşi întoarse capul iritată. Nu vroia să vadă pe nimeni. În plus, ea credea ca erau singuri acolo...
   Îşi fixă privirea spre orizont. Silueta continua să se apropie de undeva din stânga ei. Începu să intre în panică. De ce se apropia atât de mult un străin? Încercă să pară indiferentă, să-l ignore în continuare.
   Silueta ajunse la 2 metri de ea şi se opri. Îşi întoarse privirea din instinct. Era un bărbat. Un bărbat nu foarte înalt, dar în nici un caz scund, slab, îmbrăcat în alb. Primul gând ce-i trecu prin minte fu de ce s-ar îmbrăca cineva într-o cămaşă albă pe o plajă pustie. 
   Bărbatul zâmbea. Zâmbetul, înspăimântător de alb, te speria prin fericirea ce o emana.
   -Se poate? o întrebă noul venit, aşezându-se lângă ea.
   -Încearcă, răspunse ea privind din nou în gol spre orizont.
   -Ai păţit ceva? întrebă el pierindu-i zâmbetul.
   -De ce te-ar interesa pe tine? Eşti doar un străin, nu-ţi pasă.
   -Şi preferi să stai singură şi să suferi? Mă gândeam că poate ai vrea să povesteşti cuiva...
   Nu apucă să-şi încheie fraza, că ea începu să plângă în hohote. Un instinct nebunesc îi dicta să o îmbrăţişeze, dar se abţinu, ştiind că asta ar speria-o. Se mulţumi doar privind-o, deşi ştia că asta nu o ajută cu nimic.
   Ea se calmă şi începu să povestească, descărcându-se. Când ajunse la seara precedentă nu mai putu continua, începând din nou să plângă. De această dată el o îmbrăţişă şi-i mângâie castaniul păr ce lucea în soare. O calmă, după care începură din nou să vorbească, deviind încetul cu încetul de la subiectul iniţial. La scurt timp începură să râdă. Zâmbetul lui alb o făcea şi pe ea să zâmbească, iar zâmbetul lui îl transforma pe al ei în râs.
   Soarele deja începea să coboare din mijlocul cerului, iar pe plajă râsetele din ce în ce mai stridente continuau. Nu le era nici foame, nici sete, nici somn. Se hrăneau unul cu râsetele celuilalt. Deşi abia se cunoscuseră şi încă nu-şi ştiau unul altuia numele, fiecare ştia cel puţin jumătate din viaţa celuilalt.
   Priviră apusul împreună, apoi se despărţiră. El o sărută pe frunte, ca un vechi prieten din copilărie. Îşi spuseră numele, apoi fiecare plecă în direcţia lui, având în suflet speranţa revederii.
   Ea nu îşi mai amintea ziua de dinainte. Tot ce avea în minte era numele lui...

duminică, 5 iunie 2011

Sfârşit

   Într-o colibă, pe o plajă uitată de lume, respiră două suflete. Respira speriate. Furtuna ce izbeşte valurile de ţărm nu le ajută deloc. Fulgere crapă diferite porţiuni ale cerului de culoarea cernelii.
   -Mi-e frică! O să se termine vreodată?
   -Totul are un sfârţit, răspunde el pe un ton ce se vroia calm.
   -Să înţeleg că şi noi...?
   -Totul.
   -Eu nu vreau să se termine! Niciodată! Chiar dacă asta înseamnă să rămânem aici pe veci şi afară să fie furtună, nu-mi pasă! Şi ştii cât urasc furtunile... Şi nu-mi pasă! Vreau să fim tu şi eu...noi...mereu...
   Larimile n-o mai lăsară să spună nimic. Îmbrăţişarea caldă ce-o primi îi dădu siguranţa de care avea nevoie. Mintea îi dicta că nu va fi bine, dar inima ţipa din răsputeri că vor rămâne aşa mereu. Zâmbind, se lăsă purtată de somn. ingorând acum zgomotele furtunii. 
   Dimineaţa soarele şi cândul pescăruşilor o treziră. În colibă totul era pustiu, gol. Deodată un fior de gheaţă în străbătu întregul trup. Ieşi afară şi nu găsi nimic, doar plaja goală. Se întoarse şi începu să cotrobăie cu disperare printre puţinele lucruri din colibă. Simţea cum lacrimile i-au inundat ochii şi i se scurg rapid pe obraji. Nu-i păsa. Găsi o hârtie maro, mototolită şi apoi îndreptată pe care era scris ceva. Nu putea sa citească. Mâinile îi tremurau. Îşi facu curaj şi începu:

„Ţi-am spus - totul are un sfârşit. 
Dar după orice sfârşit 
vine un nou început.”

   Lacrimile îi inundară din nou ochii. Ieşi afară şi se aşeză în mijlocul plajei. După un timp nu mai plângea. Se uita hipnotizată la valurile ce mângâiau nisipul ud. întoarse capul în stânga ei şi văzu în depărtare o siluetă străină apropiindu-se lent...