M-am întors şi am plecat. Îmi grăbeam paşii prin ploaie, pentru că simţeam cum lacrimile încep să mi se prelingă pe obraji şi nu vroiam să mă vadă plângând din cauza lui. În acelaşi timp speram din toată inima ca el să alerge după mine, să nu mă lase să plec...
I-am auzit paşii repeziţi, dar am rămas şocată să-mi dau seama că se îndreptau în direcţia opusă. Portiera de la maşină închizându-se, motorul pornind... nici un strigăt, nimic. Am continuat să merg grăbită şi încercam să mă adun, să nu mă las rănită de asta. Deodată o maşină mi-a apărut în faţă tăindu-mi calea. O maşină gri. Desigur. Era el. M-am oprit privindu-l şi n-am mai spus nimic. El a coborât şi a venit înspre mine. Ne-am privit câteva secunde apoi ne-am sărutat. Simţeam cum lacrimile îmi curgeau pe obraji şi nici măcar nu-mi puteam da seama dacă sunt de tristeţe, de furie sau de fericire.
Am mers la mine acasă... uitasem ce bine e să pregătesc cafea pentru doi. Am vorbit toată noaptea, ne-am sărutat şi într-un final am adormit îmbrăţişaţi în zori pe canapea, înveliţi cu aceeaşi pătură veche care ne plăcea nouă.
e cu imbratisari! deci imi place:))
RăspundețiȘtergere